Se intampla putin dupa miezul noptii, in luna iulie, in 1967.
La un spital din Bucuresti, se nastea primul copil al familiei.
Un copilas care a tot tipat cat l-au tinut plamanii pana aproape de 2 ani, spre disperarea parintilor.
Niste ochi mari albastrii, grasuta, dar cu mari aspiratii spre opera dupa cum se vedea treaba...
Am crescut, iar aproape de 3 anisori, ochisorii mei albastrii s-au schimbat in verzi, apoi in caprui…ufff…de ce oare?
Ce super ar fi fost sa am ochii aia…

Ceva ce iubesc?
Trandafirii roşii. Îi ador! Mi se par atât de... plini de frumos, de iubire, de viaţă, de gingasie!
Ce mai iubesc? Scrisul. De multe ori este singura modalitate prin care reuşesc să mă liniştesc si sa exprim exact ceea ce simt, gandesc, traiesc.
Iubesc zâmbetul unui copil mic, ganguritul acela nevinovat. E plin de inocenţă, sinceritate, gingăşie, copilărie!
Iubesc soarele. Nu pentru ca sunt nascuta vara, ci pentru că aduce lumină şi căldură în sufletul oamenilor.
Iubesc privirile blânde ale oamenilor.
Iubesc căpşunile. Iubesc fluturii. Iubesc pomii infloriti.
Iubesc cainii care sunt mai credinciosi decat oamenii.
Iubesc marea, valurile care se izbesc de mal.
Iubesc muntele, senzatia aceea de relaxare totala in linistea si inocenta muntilor.
Iubesc să ascult oamenii (cu conditia sa nu abereze). Să le aflu poveştile, trairile, emotiile.
Iubesc cerul albastru, senin.
Iubesc prietenia, sinceritatea, înţelegerea, respectul.
Iubesc amintirile.
Iubesc gesturile mici, dar pline de iubire. Ele dau frumuseţe vieţii. Şi oricât s-ar strădui unii să le înlocuiască cu cele mari, gesturile mărunte nu îşi vor pierde valoarea niciodată.
Iubesc viaţa asta cu lucrurile ei bune şi rele! Chiar daca uneori, doare...
Da, de fapt... iubesc să iubesc!