"Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pesimist si sa ai dreptate."
super.jpg
Eu la 4 luni

Eu la 4 luni

Pe vremea cand adoram mersul de-a busilea...
Eu la 8 luni

Eu la 8 luni

Nu stiam inca sa merg in picioare, insa ma sprijineam de ce apucam...
Eu si sora mea

Eu si sora mea

Ghici care sunt eu in poza?
floare.jpg
Trăia odată, undeva pe pământ, un crai vestit care avea o fată atât de frumoasă, că nu se găsea alta să-i semene.
Glasul ei oprea privighetorile din cântec.
Când râdea se iveau dimineţile în obrajii ei.
Dar craiul era tare mâhnit în inima lui; ziua şi noaptea nu avea odihnă, gânduri amare îi umbreau tâmplele cărunte şi lacrimi fierbinţi îi udau perna. Avea de toate craiul: bogăţii nenumărate, oşteni viteji, sfetnici înţelepţi şi o ţară cu holde de aur, livezi doldora de poame şi păşuni cu turme albe ca omăturile iernii. Se spunea că în acea ţară curgeau laptele şi mierea cum curg pâraiele primăvara.
Cu toate astea, craiul nu ştia ce-i bucuria.
Inima lui era mai neagră decât cărbunele şi ochii nu şi-i ridica din pământ. Barba nu-şi pieptăna, tăcea de parcă-i luase cineva graiul şi ofta din adâncul sufletului. Şi cum să nu fi fost amărât când singura lui odraslă, de care nu se mai sătura privind-o, se născuse oarbă. Ea nu vedea strălucirea soarelui, verdeaţa câmpiilor, oglinzile apelor. Ea nu ştia cum arată tatăl său şi mama-sa, cum arată păsările, cum sunt florile.
  Câţi vraci vestiţi n-au încercat s-o vindece, câţi cititori în zodii n-au căutat să găsească în cărţi cu scoarţe de lemn pricina pentru care ochii ei mari, verzi, nu puteau primi şi nici pricepe lumina! Dăduse craiul veste în lume şi făgăduise răsplată mare tămăduitorului, dar degeaba alergau încolo şi încoace călăreţii şi trâmbiţaşii.
  Vracii se arătau neputincioşi în meşteşugul lor, iar înţelepţii fără pricepere.
  Iată că într-o zi veni la curtea craiului un bătrân încovoiat de spate, cu barba lungă până în pământ. Era aşa de slab, încât orice adiere de vânt îl putea da jos şi vorbea aşa de încet, încât abia îl puteai auzi.
  După ce se uită bătrânul multă vreme la fata craiului şi după ce privi şi mai mult în piatra unui inel pe care-l purta în deget, spuse:
  – Numai Soarele, mărite crai, numai el ar putea să-i dea fetei tale lumina ochilor. Pofteşte-l în casa ta, omeneşte-l la masă şi roagă-l să-i sărute fruntea. Atunci ochii ei vor prinde vedere…
  Şi zicând aceste vorbe, bătrânul ieşi din palat şi porni în lume sprijinindu-şi bătrâneţile în toiag.
  Uşor de spus: „roagă Soarele”, dar greu de ajuns până la el. Inima craiului se mai îmblânzi puţin şi iar trimise trâmbiţaşi şi toboşari să întrebe care dintre voinicii lui ar cuteza să pornească spre palatul Soarelui. S-ar fi dus ei vitejii să se bată cu zmei şi balauri, cu căpcăuni şi scorpii, dar când fu vorba de Soare, toţi rămaseră cu frunţile în pământ, tăcuţi. Hei, şi nu-i de mirare. Împărăţia Soarelui era departe şi niciunul din câţi îndrăzniseră să-i treacă hotarele n-au mai călcat iarbă verde. Şi după cum mergea vorba pe atunci, au albit câmpiile cu oasele lor.
  De aceea erau mâhniţi voinicii. Numai unul subţirel şi sprinten la trup se lumină la faţă. De mult îi căzuse dragă fata craiului. Şi-ar fi dat viaţa pentru ea. O văzuse de atâtea ori prin grădina palatului plimbându-se de mână cu crăiasa, mama ei. Dar taina inimii lui rămase nemărturisită. Nu se putea un prilej mai fericit, ca să-şi arate dragostea, de aceea vorbi:
  – Mărite crai, de vreme ce alt chip nu este, am să pornesc eu să duc solie Soarelui.
  Şi luă craiul o bucată de piele de căprioară şi muind pana în poleială de aur scrise carte Soarelui, o întări cu peceţi şi o dădu voinicului. Voinicul sărută dreapta craiului, încălecă pe un cal negru cum e pana corbului şi porni tot înspre răsărit, înspre răsărit, către palatul Soarelui. Merse, şi merse, zile şi nopţi, săptămâni şi luni. Se oprea numai atunci când i se toceau potcoavele calului. De nouăzeci şi nouă de ori potcovi calul la nouăzeci şi nouă de potcovari, dar de împărăţia Soarelui nu dădu. Şi trecu printr-un pustiu ce părea fără margini, unde vânt nu bătea, izvor nu curgea, vietate nu se mişca. Potcoavele calului se subţiau, se subţiau şi voinicul nostru căzu pe gânduri. Şi cum se uita la picioarele calului se pomeni dintr-o dată la poalele unui munte de argint, unde creşteau ierburi şi flori dese ca peria. Şi era aşa de înalt muntele, încât ameţeai uitându-te să-i vezi vârful. Pe creasta acelui munte se afla Palatul Soarelui.
  Voinicul lăsă calul să pască în voia lui şi începu să urce muntele.
Urcuşul cu anevoie era şi cu mare primejdie.
Urcă o zi întreagă, dar spre seară se prăbuşi la pământ obosit.
A doua zi la fel, a treia zi la fel. Dar cum îşi aminti de fata craiului, cum prinse puteri şi începu din nou să se caţere pe stânci.
Şapte zile şi şapte nopţi i-au trebuit voinicului nostru până să ajungă într-o poiană cu copaci de argint, cu iarbă de argint, cu izvoare de argint. În poiană văzu o stea luminoasă cu chip de bătrânică. Straiul îi era împodobit cu puzderii de stele argintii, care de care mai strălucitoare. În jurul ei păşteau o mulţime de capre tot de argint. Voinicul nostru îi dădu bună ziua şi o întrebă dacă mai este mult până la palatul Soarelui. Bătrâna îl privi cu bunătate şi-l întrebă:
  – Dar ce nevoi te-au mânat până la el?
  – Duc Soarelui, din partea craiului nostru, rugăminte.
  – Eu sunt mama Soarelui, şi te sfătuiesc să rămâi aici şi să-mi spui mie păsul, nu de alta, dar am o noră tare rea. Ea, cum te-o zări, nu te-ntreabă nimic, şi pe dată te preface în ce-i trece prin minte. Te preface în floare, în râu, în târâtoare, în piatră, în pulbere, după toanele în care se află. Puţini voinici din lume au încercat să intre în palatul fiului meu, dar nu ţi-aş dori soarta lor.
  Şi se mai jălui, ce i se mai jălui steaua cu chip de bătrânică de noru-sa, dar văzând că ziua sfârşeşte, îi spuse:
  – Soarele şi luna trebuie să vină acasă să se odihnească. Spune-mi ce ai de spus, apoi ascunde-te în peştera asta, să nu te vadă noru-mea. Eu îţi voi aduce răspunsul.
   - Am o carte, te rog să i-o dai Soarelui s-o citească.
  Mama Soarelui luă cartea craiului la subsoară şi urcă împreună cu caprele în vârful muntelui. Voinicul se piti în peşteră şi aşteptă.
  Când adormi luna, muma Soarelui se furişă în odaie, îşi trezi fiul şi-i dădu să citească cartea craiului. Citi Soarele, citi, se gândi, se răzgândi, şi în cele din urmă îi spuse ceva mumei lui la ureche.
  Spre dimineaţă, muma Soarelui coborî în poiană şi nu mult după aceea voinicul coborî muntele, încălecă şi porni la drum.
  Greu a fost drumul voinicului, dar mai grea aşteptarea craiului.
Trecuse o bună bucată de vreme şi în geana zării unde se uita zi şi noapte craiul nu se arăta cal şi călăreţ. Mulţi dintre sfetnicii lui credeau că voinicul e oale şi ulcele, dar nu voiau să întunece cu vorbele lor nădejdea craiului.
  Dar într-o dimineaţă voinicul, viu şi nevătămat, cu calul în spume, se înfăţişă craiului.
  Atât a putut să întrebe bătrânul crai cu îndoială în glas:
  – S-a îndurat de rugămintea mea?
  – Da, slăvite crai. De azi în şapte zile Soarele va sosi în palatul tău.
  Craiul, de bucurie, a murit şi a înviat de trei ori, apoi dădu poruncă să se facă pregătirile ospăţului ce avea să dea în cinstea Soarelui. Nu era vorba de un oaspe de rând, ci chiar de stăpânul luminii.
  Vânătorii porniră după prepeliţe şi potârnichi, pescarii după peşte şi mulţi alţii după legume şi poame alese. Însuşi craiul coborî în beciuri să guste şi să aleagă vinul cel mai bun pentru ospăţ. Iar crăiasa cu mâinile ei frământă colacii ce aveau să stea rumeniţi, împletiţi în nouă, în faţa Soarelui, la masă. Toţi oamenii aşteptau, cu răsuflarea la gură, ziua aceea când soarele va coborî pe pământ.
  Şi în dimineaţa mult aşteptată craiul ieşi la poarta palatului cu pâine şi sare, înconjurat de sfetnicii şi curtenii lui îmbrăcaţi în podoabe. Trâmbiţele şi surlele începură să sune vestind apropierea minunatului oaspete. Şi cum aşteptau, cu inimile oprite parcă în piept, numai că văzură o lumină mare în zare şi auziră uruitul unui rădvan. N-avură vreme să se uite unul la altul, că rădvanul se şi opri la poarta palatului crăiesc şi din el coborî un tânăr frumos, înveşmântat în strai strălucitor. Dădu mâna cu craiul, gustă din pâine şi sare, apoi întinse mâna şi celorlalţi curteni care erau acolo de faţă. Mulţi din ei se minunau că Soarele luase chip omenesc şi mergea alături de ei, încălţat cu cizme de argint. Soarele nu se fuduli, mâncă cu poftă, bău un pahar cu vin şi lăudă gazda pentru bucatele întinse.
  Nu îndrăznea craiul să aducă vorba de fată, nu îndrăznea Soarele să întrebe, dar până în cele din urmă, fata craiului fu adusă.
  În acea vreme însă, luna se oprise la fereastra palatului şi se uita iscoditoare la cele ce se întâmplau acolo. Din pricina luminii Soarelui nimeni n-o zări. Şi Soarele, după ce mai bău un pahar cu vin, se ridică în picioare şi se apropie să sărute fata pe frunte, ca să-i dăruiască lumina ochilor ei.
  Luna, văzându-l că se apropie de frumoasa fată de crai, se mânie amarnic. Deschise fereastra şi învălui fata într-un abur galben-auriu, încât cei de faţă nu-i mai putură vedea chipul. Când se împrăştie aburul cel galben-auriu, în locul fetei rămase o floare mare, galbenă, de statura fetei de înaltă. Craiul şi crăiasa încremeniră pe loc de spaimă. Soarele se supără de fapta soţiei sale şi o alungă tocmai pe tărâmul celălalt, despărţindu-se pentru totdeauna de ea. După aceea se sui în rădvan şi se urcă în înalt. Voinicul cel ce dusese răvaşul craiului tocmai în împărăţia Soarelui, şi care nu mărturisise nimănui dragostea pentru fata craiului, rămase multă vreme lângă floare şi, văzând-o că se ofileşte, o răsădi în grădina palatului.
  De atunci, luna a început să umble mai mult noaptea, singurică, tristă, căindu-se de fapta ei necugetată, şi dacă se întâlneşte cumva cu Soarele îşi pierde lumina. Iar floarea aceea înaltă, galbenă, s-a răspândit pe întreg pământul. Şi de cum răsare Soarele, floarea se îndreaptă cu faţa spre el, aşteptându-i parcă sărutarea, şi-l urmăreşte până apune, şi a doua zi iară, şi iară, până i se scutură floarea.
  Oamenii i-au spus Floarea-Soarelui, şi aşa i-a rămas numele până în zilele noastre.
 (Autor: Călin Gruia; Volum: Izvorul fermecat;  Editura: Garamond, Bucureşti, 1997)
my son.jpg
RCP.JPG
In excursie la barajul Vidraru
In excursie la barajul Vidraru
La gradi facand o felicitare pentru mami
La gradi facand o felicitare pentru mami
mai 2012
mai 2012
8.jpg





LinkPro - Director Web



Bloguri, Bloggeri si Cititori



eXTReMe Tracker

GenerareTrafic.ro - Trafic marit 100% si GRATUIT




PageRank








View My
Stats




Name
Email
Comment
Or visit this link or this one