Paula Gheorghe
Franturi din viata...
Cainii vagabonzi
Sunt suflete nevinovate…dar si noi…oare ce vina avem???
N-au ei vina ca nu au stapan. N-au ei vina ca n-au o casa…
Dar...totusi...noi, simplii cetateni ai acestei tari cu ce suntem de vina cand vezi, chiar si ziua in amiaza mare haite de caini nu pe strazile laterale, ci fix pe marile bulevarde?!?
Cunosc o fata din cercul meu de prieteni care a fost pur si simplu "capsata" de un caine.
Ce a urmat e lesne de inteles...Vaccinuri peste vaccinuri.
Imi plac cainii pentru ca ei te iubesc neconditionat sau nu. La ei ori e alba, ori e neagra.
Nu fac ca oamenii sau ca pisicile…nu se lingusesc…
Nu pot uita bucuria de pe chipul catelului meu (un dog argentinian puiut dragutel foc si cu o mare personalitate…), cu ceva ani in urma cand veneam de la serviciu dupa o zi de lucru si el sarea pe mine sa ma pupe…indifferent daca eram vesela, trista, la el nu conta daca aveam bani sau nu….
De ce oare nu sunt si oamenii asa?
Incerc sa-mi dau raspunsul, dar pur si simplu ma blochez…de ce e atata rautate? De ce pentru o amarata de "bucatica de paine" sunt in stare sa te vanda nu pe 10 arginti…ci chiar pe mult mai putini??
Pentru ca, in fond si la urma urmei…nu n ducem toti la un moment dat in acelasi loc…si nu avem ce face cu averile stranse aici, pe pamant…
Si totusi...incerc un raspuns...insa imi revin repede…e dimineata...mult prea dimineata...
Beau cafeaua si meditez...Ieri, seara, nu era decat ora 7, era s-o "fur"...veneam de la sedinta cu parintii a pustiului meu si am avut "curajul' s-o iau pe langa un gard incadrat in stanga de un bloc cu 4 etaje si in dreapta de un teren liber, plin de balarii si 2 frumosi si
aratosi caini care erau de prin partile locului...
Si cum mergeam eu asa pe langa gardul cu pricina, hop cei 2 au sarit pe gard sa ma sfasie
nu alta. Pe partea cealalta, din fericire, dar sa-l sara nu era chiar asa de greu.
Am incercat sa vorbesc cu ei, sa-i calmez, lucru care tinuse in alte randuri cu alti semeni
de-ai lor, dar cu ei ba..asa ca m-am vazut nevoita sa folosesc umbrela ca sa ma apar.
N-am mai facut un pas, m-am intors, am schimbat traseul sa-i las sa-si apere zona cu
inima gata sa-mi iasa din piept...
Urasc cainii vagabonzi, as vrea ca hingherii sa-si faca treaba...sa-i ia si sa-i duca departe...sa nu mai fiu nevoita sa folosesc umbrela si nici sa ocolesc drumul din cauza lor...
N-au ei vina ca nu au stapan. N-au ei vina ca n-au o casa…
Dar...totusi...noi, simplii cetateni ai acestei tari cu ce suntem de vina cand vezi, chiar si ziua in amiaza mare haite de caini nu pe strazile laterale, ci fix pe marile bulevarde?!?
Cunosc o fata din cercul meu de prieteni care a fost pur si simplu "capsata" de un caine.
Ce a urmat e lesne de inteles...Vaccinuri peste vaccinuri.
Imi plac cainii pentru ca ei te iubesc neconditionat sau nu. La ei ori e alba, ori e neagra.
Nu fac ca oamenii sau ca pisicile…nu se lingusesc…
Nu pot uita bucuria de pe chipul catelului meu (un dog argentinian puiut dragutel foc si cu o mare personalitate…), cu ceva ani in urma cand veneam de la serviciu dupa o zi de lucru si el sarea pe mine sa ma pupe…indifferent daca eram vesela, trista, la el nu conta daca aveam bani sau nu….
De ce oare nu sunt si oamenii asa?
Incerc sa-mi dau raspunsul, dar pur si simplu ma blochez…de ce e atata rautate? De ce pentru o amarata de "bucatica de paine" sunt in stare sa te vanda nu pe 10 arginti…ci chiar pe mult mai putini??
Pentru ca, in fond si la urma urmei…nu n ducem toti la un moment dat in acelasi loc…si nu avem ce face cu averile stranse aici, pe pamant…
Si totusi...incerc un raspuns...insa imi revin repede…e dimineata...mult prea dimineata...
Beau cafeaua si meditez...Ieri, seara, nu era decat ora 7, era s-o "fur"...veneam de la sedinta cu parintii a pustiului meu si am avut "curajul' s-o iau pe langa un gard incadrat in stanga de un bloc cu 4 etaje si in dreapta de un teren liber, plin de balarii si 2 frumosi si
aratosi caini care erau de prin partile locului...
Si cum mergeam eu asa pe langa gardul cu pricina, hop cei 2 au sarit pe gard sa ma sfasie
nu alta. Pe partea cealalta, din fericire, dar sa-l sara nu era chiar asa de greu.
Am incercat sa vorbesc cu ei, sa-i calmez, lucru care tinuse in alte randuri cu alti semeni
de-ai lor, dar cu ei ba..asa ca m-am vazut nevoita sa folosesc umbrela ca sa ma apar.
N-am mai facut un pas, m-am intors, am schimbat traseul sa-i las sa-si apere zona cu
inima gata sa-mi iasa din piept...
Urasc cainii vagabonzi, as vrea ca hingherii sa-si faca treaba...sa-i ia si sa-i duca departe...sa nu mai fiu nevoita sa folosesc umbrela si nici sa ocolesc drumul din cauza lor...
